vineri, 1 iulie 2011

paninsomnia

Şi mersul şi speranţa/ aduceau reflexe de viu/ nu, nu părăsi aceste
nimicuri/ mă agăţă o clipă sau zi/ nu mai fi.

Nu salvam nimic. Nu încercam să salvez. Produceam simple constatări diurne.

Mânuieşte, Doamne, sabia destrămării
Mână, Doamne, caii însingurării spre cetatea ta
Izgoneşte, Doamne, şarpele încolăcit ce-mi soarbe
Nimicul de pe buze
Alungă, Tu, paradisul firescului din ochii mei
Ca să te pot vedea într-o unică strălucire.

Fiinţa. Fiinţa se plimbă cu liftul netulburată. Fiinţa observă
fiinţând neîncetat.
Licăream preţ de o clipă. Risipeam neîndurător întunericul placentar.
Marele întuneric. Înflăcărare de-o clipă. Apoi nu mai zăream nimic.
Îngenunchiam desenând un fel de paşi pentru a nu mă rătăci. Sau pentru
a urma un drum? Aici sunt două moduri de a privi: pentru a nu mă
rătăci sau pentru a urma un drum.
Ce drum? Care drum? Drumul spiralat al ochiului interior căzând în
vidul cămărilor mele.

Un bloc mare verde lăsând o umbră densă. Un sunet locomotor fisurând
liniştea cubică. Un lubrifiant între buze. Mă ridic ca o zbatere lungă
de aripi şi încep să cred că disloc o cantitate rezonabilă de aer.

De ce eviţi tu această privire ce risipeşte orice mască desenată
superficial? Voi continua să rostesc: eu ştiu, eu ştiu că-mi semeni
întrucâtva!

M-am rătăcit în acest glob prea strâmt; am obosit să te tot simt în
spate surpându-mi drumul de întoarcere...

Învolburarea aceasta vânătă nu lasă urme, nu e edificatoare, nu e nimic.

Nici râul nu e râu. Nici albia prea demnă.

Fragilitate: un cuvânt ce te prinde! Iată cuvântul marcă...

Bărbatul: un nume ce indică un om unic. Ca şi tine. Ca şi el.

De astă dată urcam scările blocurilor cu două romane contemporane sub
braţ. Desfăşuram argumente impresionante împotriva lor, împotriva mea.
Bravam. Legiuni de cuvinte... zguduiri conştiente. Prin urmare, urcam... e
important... te scoate din sărite această manieră? Te plictiseşte? Te
oboseşte? Nu. Nu eşti cumva cam egolatru? Nu cumva te înnobilezi prea
mult? Nu.

Vai! Ce rost ţi-ai găsit şi tu... să te agăţi de amintiri...

Tu şi înnorarea ta, sau învolburarea ta, o pereche ce străbate
sertarele memoriei, un cuplu sfârşit ce aduce negură de păcură în casa
ta!

Eu şi chinul meu, un lubrifiant între mine şi voi...
Mă închin în faţa acestui chin...

Am clipe rare de conştienţă, de conştiinţă, am clipe rare de hotărâre...
mă decid greu, mă decim uşor... un sistem de blocuri ce mă ameţeşte.

O legiune de cuvinte. O samă de erori. Pe drumuri defuncte. Poate că
toate aceste lucruri n-au nici un rost. Poate că numai eu însemn ceva.

Furie. Şi fugă. Fugă studiată, măsurată, de măcinare.

Ascultam o pădure sau o poveste cu îndrăgostiţi. Se rătăceau, se
căutau, se regăseau, se îmbrăţişau pătimaş.

Ascultam o cadenţă discordantă a silabelor.

Îmi era un dor cumplit. Nu-mi găseam rostul, nu reuşeam să fac nimic.

Unul s-a ascuns. Nu Unul în sine, ci un prieten. S-a lăsat închis de
hârciogi şi hiene. Ridicând un braţ încordat, explozia imaginaţiei îl
poate trezi. Nimic nu e pierdut, totul e identic. Pereţii casei tale
se întind nemăsurat. Totul e casa ta. Nici un zid nu există, nici o
brumă de eşec. Ci numai ardere. Hm! Cuvintele apărură pe buzele tale
muşcate de şarpe. Şi el încuviinţă absent. Abstrase mâini...

Tăcere. Ne însoţeşte, pe mine şi pe tine, o femeie ruinătoare şi
slabă: Frica. O simţim permanent dar o numim inconştienţi realism sau
luciditate. Frica, amantă dependentă. Ne face să credem. S-o dorim. Să
n-o lăsăm.

Bărbatul îşi alungă îndoiala de pe chip. De ce trebuie neapărat
vodevil în lumea ta? E de neînţeles ceea ce scrii. Îşi zise.

Nu. Eşti plăsmuitor din instinct de dialoguri imaginare.
Nici asfalt, nici platină, nici vrajă, nici clepsidră cumpănă.
Voi aşeza clepsidra-n cumpănă pentru a râde veşnic.
Tu n-ai nici o noimă, tu n-ai nici o stare, tu eşti lut... tu eşti vid.
În vid, toate lucrurile cad la fel, egal, cu aceeaşi viteză.
Aceste oase ale craniului zgârâindu-mi creierul sunt inutile. Îmi sunt
de folos ca venele gâtului ce-mi îmbracă glanda tiroidă, masând-o.
Şi cum era?
O bancă de lemn decojită invadată de iarbă, bălării şi raze, o pătură
de necunoscut, o revoltă o muşchilor deveniţi peste noapte
independenţi şi o mare fragilitate. Colosală. Izbucneai în plâns,
voiai să-ţi iei zilele, să te arunci de pe pod... o mare libertate,
imensă.

O mare depresie.

--
va doresc o zi buna!

merita o vizita <http://adresavali.blogspot.com>

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu